YURIKA-My fic

Deci, m-am gandit sa fac si eu un fic. S-ar putea sa semene umpic cu Chobits sau Elfen Lied, dar nu e chiar identic cu cele doua animeuri. Sper sa va placa. :
YURIKA
Cap 1 : Amintiri...



Vantul bate cu putere. Fara nicio ezitare, rupe, sfasie perdelele prafuite si putin transparente, de la geamul din sticla.
Totul a inceput acum cu multa vreme in urma...
Nu imi amintesc, ce a fost sau cum a fost, dar in acea zi, viata mea s-a schimbat complet.
Pe atunci, nu cunosteam pe nimeni, nu aveam prieteni, si eram foarte retrasa.
Mama, m-a parasit atunci cand aveam mai mare nevoie de ea, iar pe tata il stiu doar din poze. Imi placea sa pictez, dar nu am urmat o scoala de arte. Eram singura, dar totusi aveam vise. Vise de copil...


Aceasta este povestea unei fete, nu, nu sunt eu, dragi cititori, eu sunt doar cea care va spune povestea, personajul povestirii mele este Yurika.


Nici, nu imi amintesc exact, dar totul a inceput in ziua in care eu eleva la liceul Hashimoto din Kyoto, urmam sa ma duc la un camin. Acolo,
aveam sa imi cunosc colegele de camera, aveam sa cunosc un mediu nou, o viata noua.

-Hei, Yurika! Ce tot stai acolo, si scrii?
In seara asta e un super concert. Nu vrei sa vii?
-Da, o sa vin. Asteptati-ma!
Colegele mele, de camera, erau pline de viata, si intotdeauna puse pe distractie. Pot spune ca ele m-au facut sa zambesc, si sa profit de viata,
ce o aveam.
Eram fericita...

Dar asta nu a durat mult. In seara aceea, mi s-a facut rau, si nu stiam sau mai bine zis nu intelegeam ce se intampla cu mine. Totul parea un vis, dar nu era. Colegele mele erau speriate, iar eu nu ma puteam controla. Privirea imi era incetosata, si nu distingeam bine lucrurile din jurul meu. Dintr-o data o furtuna s-a pornit, iar eu eram complet schimbata.
Aceea, a fost prima mea noapte, in care eu nu mai eram om. Inima nu imi mai batea, nu mai respiram, si mintea mi se golise. Eram ca un ''bakemono''(monstru). Noaptea aceea cu luna plina nu am putut sa o uit niciodata. Era frig, ploua, natura era dezlantuita, lumea din jurul meu era infricosata, iar toate privirile erau atintite asupra mea. Creierul imi era asaltat de mii de cuvinte ce repetau aceleasi lucruri: Distruge! Ucide!
La un moment dat nu m-am mai putut controla, pe mine insami, si dintr-o clipita acea seara, a fost patata cu sange lacrimi, si tipete de disperare
si ajutor. Dupa cum era de asteptat am fugit, apoi, si nu m-am mai intors niciodata in acel loc.
Urmatoarea zi m-am izolat, singura intr-o pestera. Revenisem la vechea mea viata, fara prieteni doar eu si cu mine.
Cand venea noaptea, stiam ceea ce va urma, asa ca inloc sa ucid am preferat sa ma lupt cu gandurile mele, si sa ma inchid undeva intr-un loc stramt si racoros, departe de ochii celorlalti.
Asa am stat 20 de ani.
Nu imi amintesc, cum am supravietuit toti acesti ani, in aceea pestera.
Dar pur si simplu eu nu eram impacata cu mine insumi, cu viata mea. Dar intunericul din acea pestera avea sa fie luminat de o raza de soare. Acea raza era un om, ce se aventurase in pestera.
Va urma...
Cam atat, asta e primul capitol, stiu ca e cam scurt, dar sper sa fi fost si bun. Eu am continuare si cu al doilea capitol dar deocamdata astept, parerile voastre, si apoi am sa postez si urmatorul capitol.
Ja! ...